Orphans of the Storm

Filmul mut versiunea restaurată: Cele două orfeline / Orphans of the Storm poate intra cu generozitate în căsuţa foarte încăpătoare a melodramei, fiind inspirat de altfel de o piesă franţuzească de secol XIX, scrisă de Adolphe Philippe Dennery şi Eugene Cormon, prototip al poveştilor de acest gen, ecranizată cu succes şi în anii 1915, 1933 şi 1955. La rîndul său, piesa foloseşte masiv material din cărţile Poveste despre două oraşe de Charles Dickens şi Revoluţia Franceză de Thomas Carlyle.



Într-adevăr, în timpul Revoluţiei Franceze, două surori sunt crunt separate de soartă: una dintre ele, oarbă şi neajutorată, este crescută de către hoţi, iar cealaltă, inocentă la rîndul ei, este victima unor aristocraţi depravaţi şi dedaţi oricărui fel de plăceri. Ca în orice melodramă/foileton/telenovelă care se respectă, ele se vor reuni în final şi, după o cursă teribilă, Lillian Gish va fi salvată de la a-şi pierde capul prin ghilotinare.



Canavaua epică este şi un pretext pentru a face să defileze figuri istorice, precum Danton, şi evenimente extrem de dramatice, cum ar fi căderea Bastiliei, Teroarea ş.a. Ne putem gîndi că Griffith îşi dăduse măsura pentru astfel de reconstituiri, împănate cu meditaţii asupra sensului istoriei şi a cruzimii omului faţă de semenul său, o dată cu Intoleranţă, turnat cu cinci ani mai devreme, dar, cum spuneam, aici, în Orfeline, melodrama copleşeşte totul, orice demonstraţie filozofico-politică fiind înecată din start de “şerbetul” gros făcut să ude batistele doamnelor, domnişoarelor şi chiar domnilor din vremea aceea.



Totuşi, în mod paradoxal, filmul lui Griffith nu a avut succes financiar, în anul în care, numai în New York, piesa originală era jucată în teatre de limba chineză, germană, idiş şi italiană ! Nu ne putem da seama cum durata, destul de lungă 2 ore şi 5 minute, a influenţat acest lucru.



A fost ultimul film făcut împreună de surorile Gish şi ultimul pe care Lillian Gish l-a turnat cu Griffith, punct final al unei liste destul de lungi. Actriţa a continuat însă să joace pînă în 1987, cînd avea 91 de ani, şi a murit în 1993, la vîrsta de 97 de ani! În ceea ce-l priveşte pe David Wark Griffith (1875-1948), el este unanim considerat drept adevăratul creator al limbajului cinematografic, mai toate inovaţiile, tehnice, dar în primul rînd artistice, ulterioare aflîndu-se in nuce în filmele lui.



După ce, între 1895 şi 1910, în Franţa, Lumière şi Méliès imprimă cele două direcţii pe care va merge cinematograful cît va exista el: realismul şi fantasticul, redarea, mai mult sau mai puţin documentară, a realităţii şi trucajul de artă, în următoarele două decenii este rîndul lui Griffith să-şi creeze filmele, dîndu-i noii arte principalele mijloace de expresie: decupajul şi montajul, iar celorlalţi regizori să preia şi să ducă mai departe această moştenire.



Viziunea ca om şi ca artist a regizorului se exprimă în primul rînd în cele două capodopere ale sale, filme de amplă respiraţie: Naşterea unei naţiuni (1915) şi Intoleranţă (1916). Cel supranumit “părintele cinematografului” a fost distins în 1935 cu un Premiu Oscar onorific, recunoaştere a faptului că, dacă el nu ar fi existat, naşterea noii arte ar fi fost cu mult, mult mai dificilă.

Sursa: LiterNet